Rugăciunea rostită, dintr-o inimă pierdută

Sunt multe rugăciuni rostite. Spuse tare, corect, frumos. Unele sunt lungi, altele bine învățate. Se aud bine. Impresionează. Par pline de credință. Dar nu toate ajung sus. Pentru că nu orice rugăciune rostită pleacă dintr-o inimă vie.

Există rugăciuni care pornesc dintr-o inimă pierdută. O inimă care s-a rătăcit, dar nu știe. Care vorbește cu Dumnezeu, dar nu mai stă înaintea Lui. Care cere, dar nu se mai pocăiește. Care folosește numele Lui, dar nu Îl mai lasă să atingă adevărul dinăuntru.

Fățărnicia nu începe cu minciuna spusă altora. Începe cu minciuna spusă sieși. Când omul ajunge să creadă că, dacă se roagă, este bine. Că, dacă spune cuvintele potrivite, Dumnezeu este mulțumit. Că, dacă apare ca om spiritual, inima lui nu mai contează.

Se roagă, dar nu se oprește din alergare. Se roagă, dar nu se cercetează. Se roagă, dar nu vrea să audă nimic care să-l doară. Rugăciunea devine un obicei, nu o întâlnire. Un discurs, nu o zdrobire.

Astfel de rugăciuni sunt pline de cereri, dar goale de adevăr. Mult „Doamne”, puțin „iartă-mă”. Mult „binecuvântează”, puțin „schimbă-mă”. Mult „arată-le lor”, aproape deloc „arată-mi mie”.

Inima pierdută se ascunde chiar și în rugăciune. Nu spune ce este cu adevărat. Nu recunoaște mândria, răutatea, lipsa de iubire. Spune lucruri corecte, dar evită lucrurile reale. Se roagă ca să se simtă bine, nu ca să fie curățită.

Fățărnicia se vede când omul vorbește frumos cu Dumnezeu, dar trăiește dur cu oamenii. Când se roagă pentru lumină, dar refuză să ierte. Când cere pace, dar seamănă conflict. Când cere adevăr, dar nu suportă mustrarea.

O astfel de rugăciune nu schimbă nimic. Nici pe om, nici lumea din jurul lui. Doar îi întreține iluzia că este aproape de Dumnezeu, când de fapt este departe.

Rugăciunea adevărată nu sună bine. Uneori este stângace. Alteori este doar un suspin. Uneori este tăcere cu lacrimi. Dar vine dintr-o inimă care nu se apără. Care nu se justifică. Care nu pozează.

Dumnezeu nu caută cuvinte frumoase. Caută adevăr, nu lungime, nu formă, nu voce ridicată, ci o inimă care nu mai are unde să se ascundă.

Rugăciunea rostită dintr-o inimă pierdută este zgomot. Rugăciunea rostită dintr-o inimă zdrobită este viață.
Și între cele două stă o alegere grea:
să continui să vorbești… sau să te lași.
Diana G. U.